Nu vom face azi o analiza a tipurilor de tulburari de care sufera cea mai mare parte a liderilor politici, întrucât nu ne-am propus sa facem cercetare în acest articol, ci am dori sa ne oprim doar la analiza, pe scurt, a acestui sindrom care, din pacate, afecteaza tot mai mult omul politic contemporan în perioada mandatelor lui. Totusi, veti spune, nu toti oamenii politici sufera de acest sindrom, am vazut si oameni integri în diferite functii pe care nu i-a afectat setea de putere. Si, desigur, aveti dreptate, generalizarea este nociva. Ce diferentiaza, deci, un înalt oficial „normal” de un conducator atins de acest „virus”?
În anul 1978, Ceausescu, la invitatia reginei Elisabeta, avea sa faca o vizita în Marea Britanie. Precizam ca fiecare vizita de stat a acestuia a fost diferita si a avut particularitatile sale, însa vizita efectuata în Regatul Unit, alaturi de Elena Ceausescu, a ramas, cel putin pentru britanici, drept un moment tragicomic: protocolul a fost încalcat de cuplul de la Bucuresti în repetate rânduri. Tovarasa a avut mereu initiative care au deranjat ordinea Palatului Buckingham, nemultumita de felul cum erau repartizate oficialitatile la dineu, a mutat singura scaunele, a refuzat sa poarte palarie ca sa nu-si strice cocul, iar etola de vizon cu care s-a prezentat la masa si a carei blana intra în supa a fost dupa mai multe insistente din partea printului Filip, în cele din urma, dusa la garderoba. Ajuns la castelul care i-a fost repartizat pentru odihna pe durata vizitei, Ceausescu a scos din traiste lenjeria de pat, oalele, lingurile, sapunul si prosoapele aduse de acasa. Motivul: lui Ceausescu îi era frica sa nu fie otravit. Presedintele Putin se pare ca se comporta la fel, tot din frica de moarte calatorind în strainatate cu bunurile casnice personale, facând bai de multime în care se afla doar angajatii FSB, rugându-se în biserica cu „enoriasii” carora le sclipesc, la lumina lumânarilor, epoletii pe umar. Din acelasi motiv, liderul regimului de la Phenian, Kim Jong-un, prefera sa calatoreasca dimineata înainte de rasarit si sa schimbe, fara sa anunte în prealabil, mai multe masini în calatoriile sale, pentru a fi în siguranta. Se pare ca în vizitele sale în strainatate, este însotit de propriul veceu, asta ca nu cumva „inamicii occidentali” sa-i poata analiza ulterior componentele excrementelor si sa-i fure ADN-ul. Nici liderii nostri nu sunt mai prejos, unii tinându-si discursurile la pupitrul aflat la 500 m distanta de multime pentru a nu fi, chipurile, infestati cu Covid, sau dând onorurile militare cu nevasta de brat. Desigur, veti spune, nu-i mai grav ca atunci când saluti si porti dialog cu persoane invizibile sau strigi, la mitinguri, dupa oameni care au decedat de ceva timp, cum se întâmpla pe la case mai mari, dincolo de ocean.
Anormalitatea comportamentelor acestor lideri este un fapt constatat de catre toti, nu trebuie sa detii diplome în psihologie ca sa le observi. Unele ne fac sa zâmbim, amar, fireste, mai mult cu cât soarta tarilor si a populatiei se afla în mâinile si la cheremul deciziilor lor. Cu toate acestea, anormalitatea acestor comportamente nu consta neaparat în particularitatile starii psihofizice a liderilor, desi, vârsta înaintata a unora ar trebui sa nu le mai permita sa ocupe un fotoliu politic. Motivul anormalitatii este, în cea mai mare parte a cazurilor aduse de noi ca exemple, degradarea personalitatii – o consecinta inevitabila a unei lungi perioade de sedere la pupitrele decizionale ale diferitelor forme de putere.
În sensul sau cel mai simplu, termenul hybris a fost folosit în Grecia Antica si se referea la actiunile unei persoane aflate într-un post decizional, care, tocmai din pricina acestui fapt, îi privea pe ceilalti de sus, cu aroganta si dispret, zeita Hybris fiind folosita în acest sens, pentru personificarea insolentei si lipsa de masura. Grecii foloseau cuvântul hýbris pentru a se referi la exces, mândrie si aroganta, dar nu cele care se nasc dintr-un impuls irational si dezechilibrat, ci dintr-o încercare constienta de a depasi limitele impuse de societate si de zei.
Este imposibil sa conduci mult timp fara sa-ti strici sanatatea psihica. Nu o spunem noi, pentru a nu fi banuiti ca am avea ceva de împartit cu oamenii politici, aceasta este opinia cercetatorului în psihologie, profesor la Universitatea din California, Berchi Dacher Keltner, si a multor altor specialisti în domeniul cercetarii comportamentelor politicienilor. Cel care a dezvoltat, însa, aceasta idee, pe larg, este medicul Lord David Owen, care, în 2009, în colaborare cu Jonathan Davidson, a publicat o carte referitoare la profilul psihologic si comportamentul unor lideri, „Sindromul Hybris: o tulburare de personalitate dobândita? Un studiu asupra presedintilor SUA si prim-ministrilor Marii Britanii în ultimii 100 de ani”, inventând termenul de „sindrom Hybris”. El a folosit acest termen pentru a-i descrie pe cei care credeau ca sunt destinati sa îndeplineasca lucruri marete pentru popor si care au aratat, la scurt timp dupa instalarea în functii, o tendinta spre grandomanie si omnipotenta si incapacitatea de a-i mai asculta pe altii din jur, dovedindu-se orbi si surzi la criticile, necazurile, sfaturile si opiniile altora.
Prin urmare, el a considerat ca sindromul hybris este o tulburare psihica dobândita, care afecteaza persoanele ce exercita mai mult timp puterea, în oricare dintre formele ei. Acest dezechilibru le distruge treptat empatia si îi îndeparteaza de realitate, lasând în locul ei mândria, îngânfarea si aroganta.
Dupa cum stim, cele mai multe sindroame apar pâna la vârsta de optsprezece ani si apoi, daca nu sunt corijate, însotesc individul ca entitate pe tot parcursul vietii, dând nastere la diverse tulburari de personalitate. Sindromul hybris apare mai târziu si, prin urmare, nu poate fi considerat parte din acest spectru. Este diferit de celelalte prin faptul ca este detectat în comportamentul cuiva doar în timp ce acesta este la putere si dispare odata cu iesirea persoanei din functie. Prin urmare, sindromul este mai mult o deformare a personalitatii, o patologie dobândita într-un timp definit. Prin urmare, probabilitatea deformarii psihologice este clar determinata de circumstantele în care politicianul îndeplineste serviciul public.
Nu vom face azi o analiza a tipurilor de tulburari de care sufera cea mai mare parte a liderilor politici, întrucât nu ne-am propus sa facem cercetare în acest articol, ci am dori sa ne oprim doar la analiza, pe scurt, a acestui sindrom care, din pacate, afecteaza tot mai mult omul politic contemporan în perioada mandatelor lui. Totusi, veti spune, nu toti oamenii politici sufera de acest sindrom, am vazut si oameni integri în diferite functii pe care nu i-a afectat setea de putere. Si, desigur, aveti dreptate, generalizarea este nociva. Ce diferentiaza, deci, un înalt oficial „normal” de un conducator atins de acest „virus”?
Un astfel de lider vede lumea din jurul sau, în primul rând, ca o scena pentru aplicarea puterii si dobândirea gloriei personale, si nu o sursa de probleme care necesita o abordare pragmatica, manifestând o atentie excesiva fata de tot ce e legat de imaginea sa publica si fata de impresia pe care o are publicul despre el. Am vazut cu totii pe retelele de socializare cum unii politicieni, chiar si atunci când ajuta o batrânica, merg cu un cameraman dupa ei, pentru a surprinde momentul generozitatii lor. Baile de multime fac si ele parte din diverse scenarii care pun liderii într-o lumina favorabila, chiar daca sunt urmati îndeaproape de serviciile de paza înarmate pâna-n dinti – baile de multime dau întotdeauna bine pentru un lider politic. Acesti lideri au o atractie deosebita pentru actiuni care îi scot în evidenta si le îmbunatatesc imaginea publica – se arata interesati de spectacole caritabile, unde, chiar daca nu doneaza ceva, îsi fac simtita prezenta în fata reflectoarelor, tin discursuri despre protejarea mediului în timp ce vin, pâna în mijlocul padurii, cu masina, vorbesc despre eradicarea saraciei, dar voteaza cu doua mâini planurile de austeritate si reducerea locurilor de munca.
Unui hybris politicus îi pasa mai mult de imaginea lui decât de consecintele deciziilor sale. Demonstreaza întotdeauna încredere în sine deliberata. Este caracterizat de zel mesianic si discursuri sterile, iar aceste discursuri se leaga indisolubil de natiune, tara, comunitate, bunastare, tot ce face, face pentru „tarisoara”, pentru „neamul nostru greu încercat”, „în numele stramosilor nostri care au varsat sânge pentru tara”, „pentru batrânii care au muncit o viata si merita mai mult”, desi, practic, nu face mai nimic pentru nimeni, ci doar pentru sine. Vorbeste despre transparenta si braveaza cu ea, dar în spatele transparentei se ascund delegatii în strainatate în scop personal, proiecte în care figureaza, negresit, printre cele mai emblematice personalitati, trafic de influenta. Îi dispretuieste clar pe ceilalti, în special pe cei care îi revendica pozitia sau îi subliniaza greselile: sindromul Hybris se manifesta, în primul rând, ca o pierdere a evaluarii adecvate a situatiei, aratând dispretul pentru sfaturile care contravin propriilor convingeri si pentru orice sfat, în general.
Hybris politicus raspunde pentru faptele sale doar în fata istoriei si a lui Dumnezeu, demonstrând o încredere de neclintit în ideea ca toate actiunile sale sunt corecte si vor fi justificate în timp. Pierde contactul cu realitatea, apleaca urechea la bârfe si devine sensibil la ele, fara sa se asigure ca lucrurile, într-adevar, se prezinta asa cum îi sunt relatate de catre cei doi-trei loiali si supusi consilieri. Recurge la anxietate activa si actiuni impulsive când vine vorba de autoritatea lui si prezinta o credinta narcisista în propria sa infailibilitate: nimeni nu este mai bun ca el, mai informat, mai pregatit.
Am însirat aici din simptomatologia acestui sindrom oferita de Owen, iar acestea pot fi considerate, efectiv, un test. E suficient sa va gânditi la un politician si apoi sa aplicati „testul” pentru a va oferi un raspuns la întrebarea: sufera sau nu X de sindromul Hybris? Un astfel de diagnostic poate fi pus daca o persoana prezinta mai mult de trei simptome din precedenta lista indicativa.
Dar la ce foloseste daca noi, niste simpli cetateni, identificam sindromul Hybris la un presedinte sau un politician, daca înaintea alegerilor nu li se solicita candidatilor un test psihologic, al carui rezultat sa-i împiedice sa-si mai doreasca un nou mandat? Din nefericire, electoratul afla despre instabilitatea psihica a înaltilor oficiali ai statului abia dupa plecarea lor din politica, si nu înainte. Si nici atunci întotdeauna. Raportul medical al lui Stalin, de pilda, este clasificat, iar singurul lucru care a fost facut public, dupa ani de la moartea sa, este faptul ca dictatorul suferea, ca si înaintasul sau Lenin, de paranoia. Lenin a avut însa si tabes, o boala nemiloasa care i-a afectat creierul, dobândita în urma sifilisului. Stim ca Hitler a fost si el o victima a sifilisului, a bolii Parkinson, istoricii înca argumenteaza, dând dovada de unanimitate, ca acesta suferea de tulburare de personalitate borderline. Am aflat târziu, de asemenea, despre hipomania lui Hrusciov, precum si despre alcoolismul lui George W. Bush. În acelasi timp, nici unul dintre cetateni nu s-a îndoit de dependenta de vodca a lui Eltin sau de înclinatiile sexuale sadice ale lui Gaddafi. Mao nu se spala deloc pe dinti având suspiciuni privind pasta: îsi trata cariile cu usturoi. Toti acesti labili psihic au fost destinati sa conduca popoare, unii pâna la sfârsitul vietii, cufundându-si tarile, sub conducerea lor, într-un marasm politic, cultural si economic, desi în primele zile ale sederii lor la putere pareau a fi personalitati lucide, corecte si cu mintea stralucitoare.
Owen spune ca presedintii americani cu simptome de sindrom hybris, Theodore Roosevelt si Lyndon Johnson, au fost diagnosticati de fapt, cu tulburare bipolara. Woodrow Wilson si Richard Nixon prezentau si ei aceleasi simptome, dar Wilson suferea de dementa, iar Nixon era dependent de alcool. John Kennedy suferea de boala Addison si era dependent în mod activ de medicamente, ca sa nu le spunem pe sleau droguri. Practic, acesti lideri erau deja alterati de anumite tulburari mintale când au candidat, asa ca nu pot fi niste exemple convingatoare ale influentei sindromului de care vorbim. Cei care au dezvoltat sindromul nu din cauza bolii, ci ca urmare a unei intoxicatii de putere ar fi, dupa opinia lui Owen, patru lideri politici: Lloyd George, Margaret Thatcher, George Bush Jr. si Tony Blair. Cum s-a rasfrânt acest lucru asupra carierei sau a electoratului, îl puteti afla din scrierile lui Owen, pomenit azi, aici.
Mediul social respinge de cele mai multe ori oamenii „ciudati”: pe cei care nu raspund la salut sau nu strâng mâna când le-o întinzi la salut, cei care sunt retrasi sau tacuti, drogatii, betivii si batausii carora li se cere sa nu se prezinte, pentru pacea generala, la nunti si înmormântari. Nu este cazul în politica. Aici functia, interesele politice sunt mai importante decât abaterile sau tulburarile psihice. Aceasta este reala politica, înviata din cenusa lui Machiavelli si transpusa în mintea rationala a establishment-ului modern. Dar sa nu uitam, chiar si un pedofil se poate grabi sa salveze, în fata unei multimi, un copil care se îneaca, iar lumea îl va aplauda frenetic. Dar isprava nu schimba esenta individului, el va ramâne un pedofil. Nu stim niciodata daca acesti oameni care se înscriu si reînscriu în cursele alegerilor sunt sanatosi din punct de vedere medical si nici nu cunoastem dinainte consecintele venirii lor la conducere. Daca le-am sti, vorba aceea, dinainte ne-am pazi.
Cristina Danilov este psiholog