Dincolo de subiectivismele, de prezenta sa temperamentala (uneori jucata, pentru a mentine ritmul, dinamismul colocviilor culturale ce pot provoca usor plictisul publicului larg), Iosif Sava ramâne un atlet al ideilor mari, dublat de un cautator si un fauritor al documentului istoric. Nu a fost, nu este putin nici acum, când nepasarea fata de valorile trecutului nu a disparut.
De câteva saptamâni, Iosif Sava a reaparut pe ecranele televizoarelor cu emisiunea care i-a adus cea mai mare audienta: „Serata muzicala TV”. Era de asteptat: la 15 februarie s-au împlinit noua decenii de la nasterea sa, emisiunea amintita se potriveste specificului postului reînfiintat TVR Cultural (chiar daca poate fi urmarita o selectie din productiile difuzate în anii trecuti, acum cu o durata mai mica), dovedindu-se o necesara aducere în actualitate a unor personalitati de prim rang, model pentru generatia tânara.
Se poate spune ca relatia amfitrionului din deceniile trecute, Iosif Sava cu invitatii sai se încadreaza stilului de talk-show-uri difuzate în zilele noastre: de cele mai multe ori dominate de locvacitatea gazdei, rareori capabila sa asculte ideile pâna la capat, mereu obsedata de expunerea intempestiv-orgolioasa a opiniilor proprii, cu imaginatia puterii personale asupra preopinentilor si asupra publicului. Iosif Sava era aproape întotdeauna tot asa. În primul rând pentru ca stia cât de multi urmareau emisiunea. Cu interes, cu simpatie, cu nervi – dar o urmareau. Dovada, reactiile din ziarele si revistele aparute în saptamâna urmatoare difuzarii „Seratelor”, reactii pe care le cauta cu aviditate (dupa cum am vazut în biroul sau de la Televiziune), din care a citat în „Ultimul Jurnal”.1 Emisiunea era urmarita cu interes, cu simpatie pentru ca muzicieni, scriitori, oameni de teatru si film, jurnalisti se puteau confesa rar pe îndelete în studioul tv câteva ore la rând, Iosif Sava avea pregatite sau gasea spontan întrebari, subiecte de discutie originale, importante, nu prea des abordate în alte emisiuni de acest tip. Nervii apareau din cauza întreruperii dese a partenerilor de conversatie cu efectul pierderii continuitatii în expunerea unor idei si argumente, pentru ca optiunile politice ale unor invitati nu erau pe placul tuturor, pentru ca titlul „Serata muzicala” a devenit o formalitate, interpretii invitati în studio asteptând prea mult pâna ce erau dezbatute subiecte din domeniul general-spiritual sau teme de actualitate ale societatii românesti din perioada 1990-1997. Acest din urma fapt era surprinzator, criticat de cei care ar fi dorit sa-i asculte vorbind si cântând pe solistii vocali, pe instrumentistii uneori uitati în fotoliile din platou, daca emisiunea tot se intitula „Serata muzicala”.
De ce nu a gasit Iosif Sava un titlu mai potrivit climatului cultural ce depasea zonele muzicii? Cred ca nu a vrut sa sperie conducerea Televiziunii si publicul chiar din titlu, stiuta fiind lipsa de apetenta a unor sefi din acea vreme ai institutiei pentru emisiunile elitiste, pentru ca a urmarit permanent sa atinga audienta cât mai mare posibila. Vocatia de jurnalist cultural i-a fost dublata de orgoliul omniprezentei în media electronica si scrisa, în paginile de carte, cu prilejul lansarilor editoriale, a concertelor si a spectacolelor. Asa se explica cele trei, în unele zile ale saptamânii patru aparitii la radio si televiziune: dimineata la 10:00 în ciclul „Integrala capodoperelor” (TVR 1), la 12:05 în „Buletin muzical” (Radio România Actualitati), seara la ora 19:00 prezentând concerte simfonice (Radio România Cultural), noaptea dupa ora 22:00 având invitati compozitori români (TVR 1). Plus „Colocviul criticilor” în pauza concertelor de vineri ale Filarmonicii si, desigur, „Serata muzicala” de duminica dupa-amiaza (TVR 2). La toate acestea se adaugau volumele publicate unul dupa altul la diferite edituri, calatoriile muzicale peste hotare.
Cum se explica si acum diversitatea, ritmul trepidant al activitatilor sale? Am mentionat orgoliul de jurnalist autentic ce urmarea cu o bulimie insatiabila cuprinderea aproape exhaustiva a actualitatii si istoriei muzical-culturale. Erau multe de spus despre succesele interpretilor români pe scenele lumii – în anii ’90-2000 internetul nu oferea atât de multe informatii ca acum -, disparitia cenzurii a permis difuzarea informatiilor despre personalitati si epoci din istoria muzicii românesti, Iosif Sava avea constiinta dramatica a golurilor imense în bibliografia de specialitate. De aceea a colaborat cu Gabriela Constantinescu, Luminita Vartolomei, Grigore Constantinescu, Petru Rusu la elaborarea unor dictionare si ghiduri. Lui Iosif Sava i se datoreaza primele aduceri în constiinta publicului sub forma de carte a marilor realizari de care s-au învrednicit interpreti cum au fost David Ohanesian, Ludovic Spiess, Eugenia Moldoveanu, Alexandru Radulescu, Marin Constantin si corul „Madrigal”, Constanta Erbiceanu, Iosif Gerstenengst, Stefan Niculescu. „Seratele” au ramas în memoria magnetica si în memoria filelor de carte deoarece Iosif Sava era constient de valoarea patrimoniala a ideilor si argumentelor rostite în acele emisiuni de Cristian Mandeal, Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Stefan Augustin Doinas, Octavian Paler, Andrei Serban si multi altii. Aceste volume sunt de mult folos jurnalistilor de astazi. Sigur, zecile de carti purtând semnatura lui Iosif Sava sunt trepte ale documentarii, dar au calitatea rara a pastrarii expunerii spontane la care au fost stimulati toti cei numiti.
Cred ca în ultimul deceniu de viata înca un motiv l-a îndemnat pe Iosif Sava sa-si pretuiasca la maximun timpul dedicat jurnalismului cultural, „pavarii” drumului pe care îl mai avea de strabatut cu cât mai multe marturii: constiinta sfârsitului previzibil motivat de boala. Nu doar emisiunile radio-tv, nu doar cartile pe care s-a grabit sa le publice au ramas argumente, ci „Ultimul jurnal”. La miezul noptii dupa o zi în studiouri, în sali de concerte, la vernisaje de expozitii si lansari de carte – a gasit timp sa înregistreze impresii, opinii, satisfactii, descurajari, tristeti, îndoieli despre realitatea româneasca, despre cunoscuti, despre el însusi.
Iosif Sava a trait cu toata fiinta aventura jurnalismului. Dincolo de subiectivismele, de prezenta sa temperamentala (uneori jucata, pentru a mentine ritmul, dinamismul colocviilor culturale ce pot provoca usor plictisul publicului larg), Iosif Sava ramâne un atlet al ideilor mari, dublat de un cautator si un fauritor al documentului istoric. Nu a fost, nu este putin nici acum, când nepasarea fata de valorile trecutului nu a disparut.
1Editura Muzicala, 1998
Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog si profesor