Publicitate

Cum de-au cazut taranistii atât de jos?
În una dintre sedintele interminabile ale cabinetului Victor Ciorbea,Traian Basescu l-a înjurat pe premier si totul a început sa se duca de râpa. A fost momentul psihologic ce avea sa decida atât soarta aliantei de la guvernare, cât si viitorul României, fiindca a pus în fata electoratului, în oglinda, într-un moment foarte complicat pentru tara, doua personaje politice profund diferite: un papa-lapte si un ghertoi de cursa lunga. Scurtul conflict dintre cei doi a fost suficient pentru a produce în mentalul colectiv o schimbare de directie, ce va deveni evidenta peste câtiva ani.

Daca în 1996, cu câteva luni înainte de a fi numit prim-ministru, intelectualul ochelarist Victor Ciorbea câstigase fotoliul de primar al Capitalei, în 2000 functia îi va reveni matelotului zurbagiu Traian Basescu, dupa o victorie surprinzatoare asupra medicului spilcuitSorin Oprescu (PDSR = PSD) – condamnatul fugar de astazi. Basescu va câstiga din nou primaria în 2004, de data asta foarte clar, pentru ca numai dupa câteva luni sa ajunga, în urma unei alte victorii incredibile (asupra arogantului Adrian Nastase), presedintele României. Toate sperantele pe care destui români si le pusesera în 1996 în CDR, s-au transferat în 2004 spre Alianta DA, dar vorbim din nou despre o alta poveste cu un final totusi la fel de dezamagitor. Dar sa nu anticipam!

Ca premier, Ciorbea nu si-a mai revenit niciodata dupa episodul Basescu, transformându-se într-un individ tot mai greu de suportat, din pricina toanelor de geniu neînteles, inclusiv de proprii colegi de partid. Va fi mazilit urât de presedintele Emil Constantinescu si înlocuit cu Radu Vasile (aka poetul Radu Mischiu), înlocuit la rându-i, dupa circa un an de nerealizari marete, de Mugur Isarescu. Desi economia va începe – în sfârsit! – sa se stabilizeze, era deja prea târziu pentru CDR, dar mai ales pentru PNTCD, partidul care a decontat permanent, uneori pe nedrept, toate nemultumirile populatiei. Mineriadele, scandalul „Tigareta”, falimentul rasunator al unor banci, prabusirea jocurilor piramidale, esecul aderarii la NATO, razbunarile prostesti ale lui Ciorbea si Vasile (teribil de ofuscati de pierderea functiei de premier, si-au construit imediat partide de buzunar!), dar îndeosebi deteriorarea catastrofala a nivelului de trai au dus rabdarea românilor la limita. Am cunoscut taranisti ce tremurau de frica unei noi revolte populare, de data asta împotriva PNTCD, ce readusese în viata de zi cu zi cumplitele „curbe de sacrificiu” din perioada interbelica.

Neadecvarea puterii de atunci la realitatile României – stat corupt si înapoiat ce avea nevoie de o mâna forte la cârma (nu am ales întâmplator cuvântul!) si de reforme curajoase care sa rastoarne si sa înlocuiasca rapid si fara mila vechea nomenclatura comunista cu oameni priceputi, nu cu alte hahalere din politica -, reiese cel mai bine din strategia electorala aplicata de taranisti în anul 2000. Înainte de toate, dând dovada de o imensa lasitate, Emil Constantinescu se va declara, într-o aparitie televizata devenita celebra, învins de „structuri”, anuntând în acelasi timp ca nu va mai candida pentru un nou mandat de presedinte. (Ulterior, ca purtarea sa-i fie si mai condamnabila, fostul sef al statului va sustine ca a fost înteles gresit! Traiectoria lui ulterioara, ce-l va aseza în jenanta postura de aplaudac al lui Victor Ponta, cersind sinecuri de la stat, va demonstra fara tagada lipsa sa de principii.)

Apoi, neîntelegând exact câta deziluzie semanasera în rândul electoratului nepedeserist/nepesedist, taranistii au facut la rândul lor o socoteala gresita. Fiindu-le jena ori teama sa se prezinte înaintea alegatorilor sub propriul nume – PNTCD -, ei au reinventat o noua Conventie Democratica, denumita „inspirat” CDR 2000. Si l-au luat drept aliat de nadejde pe Varujan Vosganian, alt poet din politica româneasca! Ca situatia sa fie si mai ridicola, chiar înainte de alegeri, penetistii majorasera pragul electoral (de accedere în forul legislativ) pentru aliantele politice de la 5- la 8-. Barem pe care nu l-au realizat fiindca formatiunea lui Vosganian, Uniunea Fortelor de Dreapta (UFD), nu însemna absolut nimic pe scena politica. (Pe de alta parte, candidând de unii singuri, fara niciun fel de balast, taranistii ar fi trecut lejer de 3-, ramânând în acest fel partid parlamentar!)

Anul electoral 2000 consemna asadar un caz rarisim. Principalul partid de la guvernare nu doar ca pierdea alegerile în mod rusinos, dar nici macar nu mai intra în parlament! Nu stiu cine a alcatuit strategia electorala a PNTCD, dar cu siguranta a fost cineva dintre cei 15.000 de specialisti cu care partidul se laudase în fata alegatorilor. Si tot specialistii astia nu se vor lasa, în urmatorii ani, pâna nu vor distruge complet mostenirea seniorului Corneliu Coposu! (Va urma)

Citește toată știrea

Ochiul care nu mai vede (III)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Publicitate