Lima este un loc de plecare, pentru a descoperi fabuloasa civilizatie a incasilor, nu o tinta. Conchistadorii s-au ferit de vechile cuiburi de vulturi ale incasilor, situate pe crestele Anzilor ori pe îngustele vai ale râurilor repezi. Lumea straveche e si astazi în inima muntilor; cea noua, pe litoralul desertic de la Pacific. Fractura e vizibila pâna astazi.
Peru modern e o tara compusa din doua tari – cea din munti si cea litorala – fiecare cu amintirile si destinul ei. Ca sa ajungi pe tarâmul legendar de la Guzco si pe valea râului Urubamba, trebuie sa strabati muntii înalti cu riscurile de rigoare, aproape la fel ca pe vremea conchistadorilor din veacul al XVI-lea, singura diferenta fiind autocarul care te poarta de-a curmezisul acestora. Muntii au ramas în proprietatea simbolica a incasilor. Asa au si supravietuit, la adapostul citadelei andine. Si asa ne putem explica de ce Peru are cea mai mare populatie indigena din toata America Latina.
Faci 24 de ore de la Lima la Cuzco, într-un autocar cu servicii impecabile. E cel mai dezvoltat mijloc de transport din Peru. De aceea, autogara din Lima arata ca un aeroport de dimensiuni mari. Drumul e anevoios, iar pe alocuri chiar periculos. Nu e de cea mai buna calitate, dar nici dezastruos. Pe multe portiuni mergi pe buza prapastiilor, la fel ca-n Himalaya. Anzii sunt maiestuosi, înaltându-se ametitor catre cer. Vârfurile sunt vesnic înghetate, transpunându-te într-o atmosfera feerica. În iunie, când am ajuns noi acolo, era iarna în emisfera australa. Pantele muntilor sunt acoperite de o padure plapânda, daca nu sunt deplin golasi. În maruntaiele lor sunt înca bogatii importante de aur, diamante, argint si altele, care nu fac însa din Peru o tara bogata. Paradoxul tarâmurilor cucerite de puteri straine rapace si lipsite de viziune. Invers decât în America de Nord, unde cucerirea engleza, în principal, a adus nu doar o politica de distrugere a indigenilor, la fel ca cea a spaniolilor, în America de Sud si Centrala, dar mai ales a reusit sa construiasca institutii incluzive care au generat ulterior democratie si prosperitate.
Asezarile din munti sunt mici si sarace, însa decente, în contradictie cu celebrele favelas lasate în urma, pe litoral, si populate de o lume fara speranta. Începi sa îi vezi pe urmasii incasilor, toti de talie mica, precum majoritatea neamurilor de munteni, cu fetele tabacite de vântul aspru de pe creste, îmbracati demn în superbele lor costume viu colorate, tesute din lâna fina de alpaca ori din cea aspra de lama. Te întâmpina cu o sobrietate demna, dar trista, de parca tragicul istoriei s-ar fi întiparit pe chipurile lor brazdate de riduri adânci. Îti ofera neagresiv, cu tandrete si parca resemnati, splendidele lor tesaturi artizanale. Asa vor fi aratând mai toate popoarele neiubite ale istoriei, victime ale furtunilor acesteia. Citesc pe chipurile lor, în conduita lor calma si în privirile lor melancolice, o iremediabila tristete existentiala. Rar mi-a fost dat sa întâlnesc oameni atât de demni, de calzi si de sobri, în ciuda saraciei la care sunt condamnati, la început de fostii conchistadori, iar mai apoi de politica metisilor si a dictatorilor care au acaparat resursele tarii, profitând de resemnarea tragica a indigenilor.
Dar în munti e totusi tara lor batrâna, salvata în chip miraculos de la extinctia practicata de cuceritori în zonele deschise ale Lumii Noi. E o deosebire abia camuflata între cele doua lumi, care ma duce cu gândul la o potentiala resurectie a celor învinsi. Deocamdata, e drept, nu s-a întâmplat nimic spectaculos, de la Simon Bolivar si José de San Martin încoace, adica din anii 1810-1830, când America Latina s-a rupt de metropola, la fel cum facusera coloniile nord-americane, începând cu anul 1776. Dar diferentele nu sunt doar de ordin temporar – aproape o jumatate de veac –, ci mai ales conceptual. Lumea hispano-americana avea un substrat conservator, care a condus la solutia dictaturilor ori a semi-democratiilor, invers decât în coloniile engleze din Nord, unde elitele burgheze au pus în acolada solutia libertara cu cea democratica.
De pe coastele înzapezite ale Anzilor zarim primul, cel mai important si mai fascinant dintre orasele vechiului imperiu incas: capitala Cuzco. E vremea amiezii, orasul e scaldat într-o lumina pura, care-ti da impresia ca, în fine, e cald, în ciuda faptului ca cetatea e asezata la 3400 m altitudine. Si chiar e cald la Cuzco, aproape de crestele înzapezite si de cer. Aveam sa aflam chiar în aceeasi zi spre înserat, ca suntem totusi în anotimpul iernii australe. Brusc, frigul devine la fel de patrunzator ca la Ladacq, în inima Himalayei. Gazdele noastre ne întâmpina prietenoase, în casa lor din centrul orasului, într-o zona aglomerata în care aveam sa aflam curând ca nu patrunde lumina naturala si nu exista surse de încalzire. Se vede ca muntenii caliti suporta fara probleme diferentele de temperatura. Intuind debilitatea celor din lumea civilizata de jos, au grija sa ne puna la dispozitie o colectie întreaga de paturi din lâna de alpaca. Suportam si noi cu scepticism frigul, în lipsa de alternativa.
Mihai Dorin este istoric si publicist