Parabola Domnului din Evanghelia dupa Matei (25, 31-46) ne dezvaluie criteriile dupa care vom fi judecati fiecare dintre noi. Aceasta duminica a Triodului este numita, în calendarul crestin ortodox, „a Înfricosatoarei Judecati”.
Daca suntem onesti, realizam lesne ca nu putem fi milostivi precum „Cel Milostiv” decât daca cerem de la El acest dar (sau har). Iar darul nu se dobândeste decât prin cunoasterea poruncilor lui Dumnezeu si împlinirea lor, inclusiv prin rugaciune, post, participare la slujbe si, mai ales, prin împartasirea Sfintele Taine. Putem fi, pentru o vreme, filantropi, dintr-o pornire sincera a inimii sau din interesul de a fi apreciati de oameni. Dar dragostea noastra pentru aproapele fie este una de fatada, fie „se consuma” atâta vreme cât nu se „hraneste” din Însasi Iubirea care este Dumnezeu. Noi nu putem nici ierta, nici iubi cu adevarat (desavârsit), daca nu ne insufla Dumnezeu o astfel de putere. Daca, însa, ne apropiem de El împlinind poruncile Iubirii, atunci gasim si Calea care leaga inima noastra de inima aproapelui.
Unii cred ca se pot apropia de Dumnezeu ignorându-i pe cei de lânga ei, mai ales pe cei nevoiasi sau neputinciosi. Unora ca acestia le raspunde Sfântul Apostol Ioan prin cuvintele: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca” (I Ioan 4, 20). Plecând si de la aceasta învatatura, avva Antonie spune în Patericul egiptean: „De la aproapele este viata si moartea; ca de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim”.
Sa ne închipuim momentul sfârsitului nostru si al lumii în termenii unei retele sociale (ca tot este paradigma veacului acestuia). Fiecare om ar fi simbolizat de un terminal de la care poti avea acces la ceilalti. Daca ai o relatie buna cu cineva, mai ales daca i-ai facut un bine, ai sanse mari de a fi acceptat ca prieten, de a avea acces la anumite lucruri ale sale si de a putea comunica cu el. Daca nu, ramâi izolat, evident, în acel mediu virtual. Asa se întâmpla si în viata reala. Fiecare milostenie facuta cuiva creeaza o punte, o legatura – cum e firesc sa existe între un binefacator si cel caruia i se face un bine. Cu cât faci mai mult bine la mai multi oameni, cu atât creste si se întareste numarul de astfel de legaturi, creând o adevarata retea prin care poti fi în comuniune si cu ei, si cu altii cu care nu esti în contact direct, ci prin intermediari. Iar când vei trece dincolo, vei avea în inima obisnuinta cultivata aici, pe pamânt, de a fi cu ceilalti într-o astfel de relatie de iubire (caci milostenia pentru aproapele naste dragoste dumnezeiasca în sufletul nostru).
Iadul este singuratate în proximitate, în apropierea celuilalt, dupa cum ne dezvaluie si Sfântul Macarie Egipteanul. Acesta gaseste în pustie capatâna unui mort care, prin puterea lui Dumnezeu, îi marturiseste ca se chinuie într-un foc în care cei de acolo nu se pot vedea fata catre fata, „ci fata fiecaruia e lipita de spatele celuilalt”. Chinurile iadului sunt chinurile celui care nu si-a cultivat, prin milostenie, iubirea pentru semenii sai, iar dincolo va fi lânga altii asemenea cu el, constientizând fiecare prezenta celuilalt, dar neavând între ei nici un fel comuniune. Mortul îi spune Sfântului Macarie ca au, totusi, o mica mângâiere, atunci când el se roaga pentru dânsii. Atunci, pentru o clipa – marturiseste sarmanul suflet chinuit -, „fiecare vede dintr-o parte fata celuilalt”. Invers, Raiul e bucuria de a te afla mereu în fata celuilalt, de care nu te ascunzi si de care nu-ti feresti privirea (nici cu rusine, nici cu dispret). A ni-l asuma pe celalalt, cu toate lipsurile lui (mai ales cu acestea!), este ceea ce ne îmbogateste, de fapt, de o prezenta fara complezenta.