Perceptiile, chiar si atunci când sunt în dezacord cu realitatea, au avut adesea consecinte catastrofale în istorie; de aceea e important ce lectii va trage China din razboiul din Ucraina si reactia Americii; va fi încurajata sau descurajata sa atace Taiwanul?
Vizita lui Nancy Pelosi în Taiwan a provocat enorme valuri pe tot globul si a readus în discutie posibilitatea unei confruntari militare între China si Statele Unite, cu un impact potential cu mult mai devastator decât cel al razboiului din Ucraina. Mai ales daca privim cele doua crize în corelatia si ca parte a unui demers, anuntat de altfel de Vladimir Putin si Xi Jinping în documentul publicat dupa întâlnirea lor dinaintea începerii Olimpiadei de la Beijing, de ampla reconfigurare a regulilor si sferelor de influenta de pe glob. În traducere asta înseamna o de-americanizare, o de-occidentalizare a lumii, deci o demantelare a actualei ordini internationale. Un deznodamânt altfel greu de evitat, chiar daca înca multi prin cancelariile occidentale, prin think tank-uri si mass media, se mai agata înca de ideea ca ordinea internationala liberala ar mai putea fi salvata. Ce e înca neclar e cum va arata lumea si relatiile internationale, modelul dominant de societate, în noua alcatuire.
În general am vazut cum un întreg cor global a condamnat vizita în Taiwan, a catalogat-o drept una „nesabuita”, apreciere care vine chiar din partea unor jurnalisti americani aflati într-o relatie privilegiata cu Casa Alba (asa cum este Tom Friedman, de la The New York Times), o provocare inutila care, în opinia unora ar fi adus lumea în pragul unui al treilea razboi mondial. Aceasta stare aproape de panica a fost alimentata si de reactiile virulente de la Beijing, unde au fost voci care cereau nici mai mult nici mai putin ca avionul cu care calatorea dna Pelosi sa fie doborât. Iar pentru câteva ore, Weibo, echivalentul chinezesc al Twitter-ului, a fost blocat din cauza multimii mesajelor, un rezultat al isteriei nationaliste din China declansata în relatie cu vizita respectiva.
Sigur, dupa ce s-a întâmplat în Ucraina, când putini credeau ca Putin va ordona un atac general asupra tarii, nimeni nu poate exclude posibilitatea unui atac asupra Taiwanului sau, ca o alternativa discutata, a unei blocade generale a insulei. Însa este complet nerealist sa crezi ca doar vizita va fi declansatorul. Daca Beijingul va decide asta, momentul va fi ales în functie de o serie întreaga de considerente militare, politice, diplomatice, economice. E interesant de altfel de mentionat faptul ca populatia din Taiwan a reactionat mult mai calm decât armata de comentatori inflamati din afara.
„Ceea ce este cu adevarat nesabuit cu privire la politica de lunga durata a Americii fata de China nu este un incident unic ca vizita doamnei Pelosi în Taiwan”, crede Walter Russell Mead, un reputat analist american de politica internationala, ci „pasivitatea strategica si incompetenta care au orbit o generatie de lideri politici americani fata de amenintarea tot mai mare a unui razboi între doua mari puteri în Pacificul de vest”. El vede de altfel chiar unele beneficii în prezenta dnei Pelosi la Taipei. Reactiile agresiv viscerale de la Beijing au socat aliatii Americii din regiune, în special Coreea de Sud si Japonia, determinându-i sa strânga rândurile în jurul Washingtonului.
Asta nu înseamna însa nicidecum ca o interventie militara chineza nu va avea loc în viitor. Cât de îndepartat sau apropiat va fi acel moment este parte a dezbaterii. În Foreign Policy’s China Brief James Palmer crede ca din punctul de vedere al Chinei invazia Taiwanului este considerata înca una „prea riscanta”. Altii, istoricul Niall Ferguson si oarecum si de generalul McMaster, fost consilier pentru securitate nationala al presedintelui Trump, cred, din contra, ca momentul actual ar putea fi vazut drept o fereastra de oportunitate la Beijing. Parerea este împartasita si de Hal Brands si Michael Beckley, care, într-o ampla analiza publicata în Wall Street Journal, vad un atac asupra Taiwanului mai probabil ca oricând. „China domnului Xi este alimentata de un amestec periculos de forta si slabiciune. Confruntata cu probleme economice, demografice si strategice profunde, ea va fi tentata sa-si foloseasca enorma sa putere militara pentru a modifica ordinea internationala existenta, cât timp mai are înca ocazia.” „Acest sindrom al puterii ajunse la apogeu – tendinta statelor în ascensiune de a deveni mai agresive pe masura ce devin mai tematoare de declinul lor iminent – a provocat unele dintre cele mai sângeroase razboaie din istorie.”
Oricum, majoritatea celor care discuta despre o potentiala invazie a Chinei în Taiwan (retorica oficiala de la Beijing vorbeste despre o „eliberare”) se întreaba nu daca va avea loc, ci când va avea loc. De pilda amiralul Phil Davidson, fost comandant al fortelor navale american din zona Indo-Pacific, citat de Financial Times, crede si el ca perioada critica este cea de acum pâna în 2027. „Fac aceasta evaluare din cauza îmbunatatirilor uluitoare ale capacitatilor militare chineze, a calendarului politic pentru Xi Jinping si a provocarilor economice pe termen lung pentru China.” În acelasi articol un oficial taiwanez de nivel înalt facea si el trimitere la agenda politica si ambitiile lui Xi Jinping care, la fel ca Vladimir Putin, se vede drept exponentul unei misiuni istorice: „reunificarea Chinei”. „Pericolul vine de la Xi Jinping si de la faptul ca va începe un al treilea mandat în cursul acestui an. În cadrul procesului anterior în care China avea un nou lider la fiecare 10 ani, «misiunea istorica» de unificare cu Taiwanul putea fi transmisa urmatorului lider. Dar când o misiune nationala devine misiunea unui singur om, pericolul creste.”
Interesant este ca o serie de analisti cred ca o posibila retinere a Chinei în a realiza „unificarea” prin forta vine din credinta destul de raspândita printre liderii chinezi ca aceasta se va putea obtine, în mod natural, fara a declansa un razboi, în urma colapsului previzibil al Statelor Unite, principalul protector al Taiwanului. Se pleaca de la ideea ca Statele Unite vor avea aceeasi soarta ca Uniunea Sovietica în 1990. Credinta alimentata de clivajul societal enorm din America, de asaltul demolator asupra reperelor fundamentale ale acesteia (Constitutie, parinti fondatori, Declaratia de Independenta etc.) a curentului radical progresist, extrem de influent la nivelul elitelor.
Dar cât de justificate sunt „pretentiile istorice” ale Chinei asupra insulei? Multi dintre cei care nu vad nici o problema ca Scotia, Catalonia sau alte provincii similare sa se desprinda de tarile din care fac parte în baza unui simplu vot majoritar accepta fara rezerve punctul de vedere al Beijingului ca Taiwanul trebuie încorporat în China indiferent de ceea ce vor locuitorii acestuia. Care, mai ales în urma a ceea ce au vazut la Hong Kong, teritoriu în care Partidul Comunist Chinez si-a impus cu brutalitate controlul total încalcând prevederile acordului semnat cu Marea Britanie, resping, cu mare majoritate, o astfel de varianta. Sondajele de opinie releva ca doar 2 procente dintre locuitorii insulei se identifica doar drept „chinezi”. Într-o covârsitoare majoritate acestia se vad în primul rând taiwanezi si apoi chinezi. Cu doar 10 ani în urma cifrele erau sensibil diferite: 25 de procente se considerau în principal chinezi. Însa atmosfera tot mai apasatoare si intoleranta instituita în China de Partidul Comunist Chinez sub conducerea lui Xi Jinping si mai ales interventia brutala din Hong Kong au schimbat radical perceptia taiwanezilor si disponibilitatea lor de a accepta la fel ca acolo, formula „o tara, doua sisteme”. Si asta desi Partidul Comunist Chinez a facut eforturi substantiale de destabilizare interna în Taiwan, inclusiv prin cultivarea unor legaturi cu retele de crima organizata.