Nefericirea minorilor moderni apare din cu totul alte cauze, as putea spune chiar ca acestea sunt cu totul opuse fata de cele din trecut, dar exista, si la aceeasi intensitate, lucru care demonstreaza vorba ca toate extremele sunt periculoase. Micutii nostri sunt azi nefericiti pentru ca primesc mai mult decât au de fapt nevoie, ca nu sunt atrasi în activitati interesante, concrete, reale, ca se plictisesc.
Sunt multi copii nefericiti în ziua de azi, au fost mereu, risc putin spunând ca numarul lor e aproape constant, al copiilor care nu cunosc fericirea si multumirea, ori linistea. Îmi apar pe Facebook din când în când poze si postari cu minori care lucrau la începutul secolului XX în mine de carbuni, mânjiti pe fata, îmbracati ca vai de capul lor, murdari, care câstigau un dolar pe zi pentru a-si procura hrana lor si a familiei.
Mai primesc imagini cu altii trimisi în razboaie drept carne de tun, copii flamânzi din Africa, ori care cauta prin gunoaie, care cersesc, copii din orfelinate din timpul comunismului si multi altii. Mi se face pielea de gaina când îi vad, e o mila combinata cu revolta împotriva celor care îi aduc în situatia asta, adulti lipsiti de minte, suflet sau pricepere. Ce vina au copiii, de unde sa stie ei cum merg lucrurile în lume ca sa poata sa îsi aleaga un drum corect, multumitor? Adultii, în schimb, stiu deja mersul si fac tot raul acela micutilor în mod constient, închid ochii si stau cu mâinile în sân când ar trebui sa se revolte, sa face ceva, sunt indiferenti facându-se astfel partasi la un viitor sumbru. Pentru ca acei copii nefericiti vor deveni adulti la fel cum erau parintii lor, indiferenti, cruzi, pasivi, chiar sadici. Si istoria se repeta la nesfârsit.
Istoria se repeta si astazi, dar la un alt nivel. Copiii nu mai lucreaza în mine de carbune, nu mai sunt pusi la munci grele, periculoase. Cine este prins ca procedeaza astfel cu un minor este aspru pedepsit de aproape toate tarile din lume. Mai sunt într-adevar copii care sufera de foame, copii care cersesc, care cauta prin gunoaie, copii în orfelinate, dar numarul lor este semnificativ mai mic decât la începutul secolului XX, de exemplu. Si totusi procentajul celor nefericiti nu a scazut, ceea ce poate parea un mister, desi nu este.
Nefericirea minorilor moderni apare din cu totul alte cauze, as putea spune chiar ca acestea sunt cu totul opuse fata de cele din trecut, dar exista, si la aceeasi intensitate, lucru care demonstreaza vorba ca toate extremele sunt periculoase. Micutii nostri sunt azi nefericiti pentru ca primesc mai mult decât au de fapt nevoie, ca nu sunt atrasi în activitati interesante, concrete, reale, ca se plictisesc. Poate parea absurd, dar, cu toate astea, e adevarat. Un copil plictisit, unul înconjurat de sute de jucarii inutile, pus în fata unui munte de mâncare pe care nu si-o doreste, care nu-i place, unul lasat singur cu telefonul în mâna este la fel de nefericit ca unul rupt de munca. Nu glumesc si nu exagerez deloc. Progenitura de secol XXI careia i se refuza jucaria dorita în magazin si care urla din toti plamânii tavalindu-se pe jos ca un vierme se simte la fel de nenorocit în sufletul lui ca unul caruia i-au murit parintii în razboi. La nivel emotional, celular senzatia este fix aceeasi. El nu stie sa faca diferenta, nu poate sa o faca.
Ba as putea spune ca baietii aceia care munceau în mine de carbune erau un pic mai multumiti la sfârsitul zilei de lucru decât unul care a stat de dimineata pâna seara în fata televizorului, pe canapea si a mâncat popcorn sau chipsuri si a baut Cola. Plictiseala si lipsa de activitate consuma si ucid pe interior mai mult decât cea mai crunta activitate. Iar daca fizic îti poti reveni destul de repede dupa un efort mare, psihic nu prea reusesti dupa o copilarie întreaga de stat degeaba.
Parintii nu pot, nu reusesc sau nu încearca sa înteleaga acest aspect si de aceea sunt partasi directi la nenorocirea copiilor la fel ca aceia care îi trimiteau la moarte în razboaie, la cersit sau la munca silnica. Nu e nicio diferenta, niciuna. Perspectiva este doar diferita, ceea ce poate induce în eroare observatorul naiv sau nepriceput.
Copiii au nevoie în primul rând de îndrumare, de educatie, de activitate constructiva, de odihna si de hrana, toate în cantitati potrivite si de o calitate buna. Daca au aceste lucruri, viata lor va fi una fericita. Ei nu trebuie sa fie independenti, sa faca doar ce vor, pentru ca nu au experienta si responsabilitatea necesare unui om independent. Ei nu se nasc cu simtul limitei si nu stiu ca tot ce este în exces le va dauna. Toate acestea se învata de la adulti.
Nu exagerez deloc când spun ca un copil rasfatat, „independent”, caruia i se îndeplineste orice moft, e un copil nenorocit din aproape toate punctele de vedere. El nu va fi niciodata multumit de ceea ce are sau de cel care este pentru ca portile catre orice i se vor parea mereu deschise, iar alegerea uneia dintre ele imposibila. Va trai mereu cu sentimentul ca a ratat ceva mult mai frumos, mai interesant, mai gustos, mai placut decât ce are în realitate. Aproape în orice moment al zilei va simti frustrare, încordare, nimic nu va fi perfect, cum îsi doreste, niciodata, de aceea starea lui de multumire va fi mereu pusa sub semnul întrebarii, esuata. Va trai într-un stres continuu zi si noapte. Nu va cunoaste linistea, iar fobiile si obsesiile de tot soiul îl vor ataca exact ca niste animale salbatice si feroce.
Totul va fi conditionat: mâncarea pe care o manânca trebuie sa îndeplineasca anumite conditii stricte, hainele pe care le îmbraca la fel, activitatile pe care le face etc. Universul lui se va îngusta exact ca un tunel în care va încapea doar o foarte mica parte din lume, o lume aleasa de el si extrem de limitata. Acest tunel se va îndrepta întotdeauna catre o prapastie: va dori sa manânce doar pizza, fast food si Cola, ceea ce îi va subrezi sanatatea si îi va anula orice deschidere catre alte mâncaruri, sa stea doar pe telefon toata ziua, ceea ce, de asemenea, îi va sterge orice deschidere catre alte genuri de activitati si orice umbra de initiativa, de creativitate, de inteligenta si vointa, la urma urmei, si tot asa.
Si nimic nu îl va putea smulge din acel loc, propria vointa va fi încetul cu încetul anulata. Daca va fi îndrumat sa iasa afara, va avea frica de murdarie, de lovituri, de rani, de oboseala, de insecte, nu va sti cu ce sa se îmbrace, cum sa îsi aranjeze parul, daca ceilalti vor fi pe placul lui, daca activitatile vor fi interesante… Desi financiar vorbind are posibilitatea sa mearga împreuna cu parintii în orice loc de pe planeta aceasta si sa faca aproape orice activitate, toata copilaria si-o va petrece în fata unui ecran si între patru pereti, ca un copil subnutrit din Africa. Când îl va întreba cineva cândva ce a facut cât a fost copil, va raspunde sec: nimic, am stat în casa si m-am jucat pe telefon…
Ma uit de fiecare data cu multa mila la câte un copil rasfatat pentru ca vad nefericirea din el. Copilul acela plânge si se plânge tot timpul de ceva, e încruntat, agitat, fara nicio directie. Ma uit apoi la parintii lui si vad niste oameni la fel de nefericiti si lipsiti de aparare, mi-e mila si de ei pentru ca se vede pe fata lor neputinta, abandonul. Ce diferenta este între acestia si aceia de la începutul articolului? Niciuna. Unii sunt saraci, altii bogati, dar ca parinti sunt exact la fel, nepriceputi.